Tic-tac-tic-tac. Tic. Aşa
sună timpul care mi-a mai rămas. Dacă aş avea o clepsidră, chiar l-aş vedea -
fire de nisip strecurate – cum este tras de propria lui greutate şi se izbeşte
de fundul vasului de sticlă.
Celula e rece. Privesc la
pereţii gri neîntrerupţi de vreo fereastră. E zi sau noapte; nu ştiu. Când m-au
aruncat aici mi-au luat tot, inclusiv micuţa cutie violetă pentru translaţia
tempo-spaţială. Doar cronometrul interior îmi spune că mai e puţin.
Ştiu că m-au condamnat la
închisoare pe viaţă, dar nu şi pe ce planetă sau în ce univers mă vor trimite.
Încă mai am speranţe că Zane mă va găsi la timp.
Uşa se deschide brusc şi
nu-mi pot stăpâni o tresărire. Chipul fioros al temnicerului meu – i-am zis
Acvila din cauza nasului rotunjit în jos – nu mă îndeamnă să sper la veşti
bune.
- Mai ai câteva ore până la
îndeplinirea sentinţei, îmi zice. Vrei ceva? Mâncare, vreo carte?
Dau din cap că nu şi iese. Nu mi-a oferit
vreun serviciu religios, deci în universul ăsta s-ar putea ca ateii să fie la
conducere.
Aş fi vrut să-mi dea un aparat să-i
înregistrez ultimele gânduri sau chiar datele culese în acest mediu ostil în care fusesem arestat doar pentru că eram dublura unui criminal în serie pe care
nu-l găseau. Înainte de translaţie, Zane îmi spusese că
are o presimţire, dar aveam ordinele noastre şi nu puteam refuza o misiunea
doar pe baza unui sentiment.
Chiar şi o hârtie şi un creion mi-ar fi plăcut.
I-aş fi scris lui Zane că-mi pare rău că va trebui să-şi găsească un nou
partener, tocmai acum când lucram atât de bine împreună.
Oftez, dar chiar atunci simt micul impuls
bio-electric din antebraţul stâng unde aveam cipul de identificare. Zane era
aici.
Exerciţiu la atelierul de scriere creativă cu Mario Barangea.
13 ianuarie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu