Printre stele, uşor, sunt topit

În jur totul era întunecat la început.

Ştiu sigur că am adormit în patul meu moale, la căldură. Atunci de ce simt tăria pământului sub spate şi umezeala insinuându-mi-se prin oase? Prin pleoapele mijite văd fire subţiri înălţându-se către cerul stropit cu stele. Mda, un lan de grâu, mă gândesc în timp ce mă ridic, scuturându-mi hainele de humă şi paie. Nici pijamaua mea albastră nu mai exista... dar n-am timp să zăbovesc nici asupra acestui mister. Imboldul care mă trezise mi se zbătea în piept ca o creatură cu voinţă proprie.

Mă îndemna să merg, să alerg spre o ţintă nedesluşită şi n-am putut rezista disperării care mi-o imprimase în corp, aşa că am pornit rapid printre spicele de grâu ce foşneau ameninţător. Întunericul nu mă ajuta nici el; de câteva ori m-am împiedicat, dar nu mă puteam împotrivi acelui ceva care cerea să continui. Oricum, mintea nu-mi mai funcţiona la parametrii normali, cum ar fi zis Zor-Amid, dar eram singur şi n-aveam cu cine să-mi verific stările.

Sunetul lugubru - un dangăt de clopot urias venit de niciunde – m-a lovit în piept, forţându-mă să mă opresc. Vuietul mă clătina precum un fir de trestie yama la trecerea păsărilor uriaşe afern. Lumina care apăruse şi ea îmi răpise o mare parte din acuitatea vizuală. Eram aproape orbo-surd, dacă aşa ceva exista. Privind în sus, cerul nu se mai vedea din cauza sursei luminoase puternice, un reflector alimentat cu energie tahionică, probabil.

În faţa mea ochii îmi sunt atraşi de o mişcare. Îşi făcuse apariţia – teleportare, mă gândesc – un bărbat în vârstă, cu păr alb şi un costum-mantie iluminat cu reprezentări ale stelelor. Pe piept, o imagine antropomorfizată a soarelui, iar pe umeri alte chipuri înconjurate de raze stilizate. Înconjurat de o aură în mii de culori, aducea cu unul din zeii pe care locuitorii altei planete îi venerau acum câteva secole.

          Toată panorama are ceva misterios, iar înălţimea bătrânului îl face impunător, de neatins. Mă strădui să mă menţin în picioare în ciuda straniilor senzaţii pe care le percep cu tot corpul, cărora li se adaugă un alt strat de informaţii auditive pe care mai întâi nu le pot descifra.

          Auzul îmi revine treptat la normal, iar zgomotul clopotului trece în fundal. Vobele pe care le aud încep să mi se strecoare prin celule şi să-mi modifice structura corporală. Logica mi-ar fi fost de ajutor acum, dar nici încrengăturile neuronale n-au fost cruţate de asaltul sonic. Mă las în voia celor ce se întâmplă.

          În faţă văd cum peisajul se descompune în bucăţi din ce în ce mai mici care apoi dispar, locul fiindu-le luat de cerul cu stele care şi ele se fac nevăzute, de parcă erau lumânări în care suflase entitatea distrugătoare din faţa mea. Plutesc în spaţiul negru şi simt cum şi corpul meu este deşirat precum un ghem, în fire subţiri, apoi în grăunţe mici de praf ce sunt împrăştiate în multivers de suflarea uriaşului înveşmântat în stele.

          Rămas conştiinţă pură suspendată în neant, fără suport material, percep plecarea bătrânului ca pe o lipsă. Împrejur, doar întuneric plin de nefiinţă. Aş vrea să strig după ajutor căci nu-mi convine noua mea stare...

          Mici ţiuituri mă fac să mă zbat şi să mă trezesc în patul în care adormisem. Maşinăriile la care eram cuplat sunt aduse repede la tăcere de Zor-Amid, co-pilotul meu, care îmi pune o mână liniştitoare pe umăr.

          - Nici în vis nu ai scăpat de obiceiul tău de a analiza totul, îmi zise Zor-Amid cu vocea lui blândă. Programul te scoate din simulare dacă înregistrează activitate mentală sporită. Credeam că vrei să ai o experienţă autentică...

         

          - Da, da, l-am întrerupt eu. Ai dreptate, lup bătrân ce eşti. Asta e, simularea infra-neuronală e bună, eu sunt cel defect.

          Am surâs şi mi-am dezlipit electrozi de pe cap, apoi am conectat cablul de extragere a datelor în micuţa fantă din spatele urechii drepte. Vroiam să descarc visul ca să-l analizez mai târziu. Cine ştie, poate mai ieşea e un alt roman de succes.

          - „Distrugătorul luminos”, zic eu apoi. Ce zici, merge ca titlu? îl întreb pe prietenul meu.

          Zor-Amid surâde şi el, iar ochii verzi îi sclipesc. Ştiu că-i place să mă audă descriindu-i viziunile pe care le imaginez ca bază pentru scrierile mele.

          - Zic să-mi povesteşti întâi simularea şi apoi mă decid. Hai la masă că mor de foame. N-am mâncat nimic cât tu te-ai distrat, îmi spune cu reproşul contrazis de tonul îngăduitor.

          Mă ridic şi mergem în sala de mese unde discutăm pe larg despre viziunea indusă prin computer. Nava noastră e pe pilot automat până la destinaţie şi, oricum, te saturi să tot priveşti acelaşi peisaj în timpul călătoriei super-luminice.

          În jur totul e inundat de strălucire.

 Un fel de rescriere/continuare a unui text scris de Mario Barangea 
(fantasmagoria 17: o experienta mistica).

Ianuarie 2012