Din abis, în materie suntem afirmaţi

Echilibru

Între vis şi venin,

asta vreau.

Diafana iluzie s-o tai

cu sclipirea-cristal

A eternului soare.

Clarobscur

Când mă caut, de mine

          nu dau.

Fire mii, tresăltând, mă ating

Şi-nţeleg că sunt una

          cu tot.

Mângâieri

Ca un şir de fragile antene

          tot vin

Din acel moale haos

          în care mereu

Ne topim.

Doar acum,

Când cu glas fără sunet

          mai strig,

S-a vădit că răspunsul la tot

          ce se-ntreabă

E „da”.

29 ianuarie 2012

Neîndurătoare, viaţa

          - Argumentele astea le-am mai auzit, să ştii, îi zise piticul cel încruntat. Nu m-au impresionat atunci, nu mă fac să tremur de emoţie nici acum.

          Faţa ridată i se încreţi într-un fel de surâs. Tremur, ha, ha! Ce spiritual sunt! îşi zise. Dacă m-ar auzi Alba cum, cred că mi-ar spune că-s tare hâtru.

Frigul se năpustea constant prin gura peşterii. Îşi frecă rapid palmele să-şi ţină sângele în mişcare şi tropăi şi din picioare, făcând zgomote înfundate pe podeaua rece.

Posomorându-se mai mult, privi în jos spre prinţul care nu mai spunea nimic. Respiraţia care-i ridica pieptul vădea că e viu, altminteri nu mişca. Lângă el, răsturnat, pocalul argintiu sclipea în bătaia razelor albe de lună. Ca un cântec monoton, lacrimile se scurgeau din ce în ce mai greu pe faţa cu trăsături expresive a tânărului. Gerul le închega încet, nemilos şi nici corpul prinţului nu mai era atât de cald.

Piticul socoti cu glas tare:

- Mai ai ceva timp până să îngheţi de tot. Poţiunea începe să-şi facă efectul de la extremităţi spre centru. Inima îţi va deveni rece ultima.

Prinţul clipi şi lacrimile care i se prelinseră pe faţa palidă, aproape străvezie, lăsară urme umede. Aplecându-se cu greu, piticul i le şterse cu mâna; contrastul dintre pielea lui întunecată şi aspră ca lemnul copacilor şi cea deschisă la culoare şi fină a celui căzut îl făcu să se încrunte iar.

- Dalb-ca-neaua ţi-ar fi rămas numele dacă ai fi reuşit s-o salvezi pe Alba, îi spuse. Eşti frumos, aproape că-mi pare rău că vei pieri, dar ea e a noastră. Nici vrăjile mamei vitrege n-au atins-o, atât de bine o păzim.

Starea prinţului se înrăutăţea în acest răstimp. Nu se mai mişca, iar mâinile îi deveniseră transparente.

Piticul îşi făcu de lucru cu desaga lui din piele de culoarea pământului. Scoase o sticlă pe care o destupă cu un pocnet sec şi luă o duşcă bună din rachiul tare ce-i încălzi gâtul şi apoi i se răspândi din stomac în tot corpul.

Eh, se gândi el, sigur că toţi îmi zic încruntatul, dar am dreptul să mă strâmb cât am poftă de vreme ce eu mă aleg cu cele mai urâte trebuşoare.

Mai luă o gură de lichid şi oftă zgomotos. Prinţul îşi răsuci ochii albaştri către el, privindu-l cu tristeţe. Piticul îl întrebă:

- Cum e? Ţi-e frig, nu? Mereu m-am întrebat... ei, nu mereu, dar aşa merge vorba... cum o fi să mori îngheţat. De fapt, de când cu cei de dinaintea ta... Cum, te miri? Ţi-am zis că m-au mai rugat şi alţii să le cruţ viaţa. Ce, tu crezi că mi-e uşor să omor oameni nevinovaţi, ca tine? Nu, tinere, nu, e greu, foarte greu, dar cineva trebuie s-o facă, şi aparent, acel cineva sunt eu.

Duse sticla la gură şi lăsă arsura cunoscută să-l ameţească niţel.

- Da, beau cam mult. De când am început, mă întrebi? După primul prinţ pe care l-am făcut să dispară, de atunci.

Privi spre bărbatul care devenea rece şi translucid. Mirosul proaspăt al zăpezii de la gura peşterii făcea ca tot ce se întâmpla să pară mai pur decât avea dreptul să fie.

- Ştiu că nu te interesează toate astea, dar n-am cu cine vorbi. Alba nu va afla niciodată; oricum, ea ne crede nişte fiinţe mici şi blânde. Cât despre ceilalţi şase fraţi ai mei, toţi se feresc până şi să aducă vorba de peştera asta, cu atât mai puţin despre ce se întâmplă în ea.

Se opri brusc din vorbă. Prinţul era acum în întregime din gheaţă, mai puţin hainele pe care le va arde. Mohorâtul luă târnăcopul şi îl ridică desupra lui Dalb-ca-neaua, pregătindu-se să-l facă fărâme. Oftă pentru ultima oară şi zise:

- Adio! Ai fost un interlocutor atent. Gândeşte-te că e şi o parte bună în toată treaba asta: cel puţin nu vei ajunge niciodată bătrân.

 

Exerciţiu la cursul de scriere creativă.

De compus un text cu trei cuvinte

decupate de Mario din Dilema Veche:

argument, stare, bătrân

(textul să se încheie chiar cu ultimul).

28 ianuarie 2012

T H I N K

Te şterg, amintire

Secerat, spre înaltul azur aş zbura

Fulger alb, tu aripă să-mi fii, tremurând

Să leg Cer de Pământ prin lumină de stea

La putere deplin-o s-ajung în curând.

Mă strecor, onctuos, printre nori şi venin

Claritate şi vid peste drumuri presar

Visceral, penetrant, din abisul divin,

Ritmul greu, înfundat, mă apasă amar.

Mi-e subţire esenţa, timpul curge finit

Focul soarelui crud mă înseamnă pe glas

Estompat mă preling peste griul zenit

De pământ mă sfărâm; cioburi cad. Bun rămas!

26 ianuarie 2012

Un portret 2

           Vocea ta ţese.

          Cuvintele pe care le împleteşti – agale, în ritm de vals lent – îmi schimbă configuraţia minţii fragile. Pe tapiseria ce apare poţi întrezări sori, stele... nenumărate sfere de lumină cosmică rostogolindu-se prin neant.

          Dacă continui să ţeşi, văd şi firele subţiri care leagă totul de tot, sclipitoare antene, vii conexiuni ce permit transmiterea informaţiei-materie între lumi paralele.

        Îmi închipuisem că eşti un om obişnuit. Zâmbetul ţi-era uşor ironic, cu parfum înţepător de fin sarcasm. Păreai prins în lumea ta, una a poveştilor cu final ce te înfioară, unde prinţii sau prinţesele îşi dau viaţa pentru a-i salva pe cei dragi. Carapacea mică în care existai, tresărind mirat la orice gest de tandreţe spontană, se arăta privirii ca o armură impenetrabilă şi rece.

          Dar după ce am închis ochii, te-am privit prin pleoape şi am desluşit, cu mirare, lumile pe care le creezi prin cuvinte. Castele, dragoni şi pitici, nave spaţiale şi exoschelete – gustul plin al unui basm atent conturat din penel.

          Te-am privit, deci, şi ţi-am zis:

                   Cântă-mi, povestitorule, viaţa ce umblă fluidă

                   Cerul cu stele de sticlă şi nori parfumaţi

                   Iarba violet-a planetei ce nu are nume

                   Vina de-a te fi văzut în oglinda din lemn.

          Nu mi-ai răspuns imediat, căci pesemne erai puţin ameţit după crearea unei noi lumi. Dar eu ştiu că dorinţa mea te-a atins pe coaja sufletului şi că a lăsat o mică urmă pe care vei vrea să o ştergi în curând, îndeplinind ce ţi-am cerut.

Exerciţiu cronometrat – 10 minute.

26 ianuarie 2012

Un portret 1

          Vocea ta cântă.

          Îmi spune ce vrei, cine eşti. Prin sunete transmiţi dorinţele ascunse în celulele sufletului. Vibraţiile care ajung până la noi, neînţelese la nivel conştient, converg spre locul în care doar percepţia subtilă le poate descifra.

         

          Atingi totul în jurul tău cu un rîs colorat cu veselie şi sclipire. Mâna cu care creezi se lasă grea şi imprimă în materie aspiraţia adusă la iveală.

          Ca noi toţi, când spre ceilalţi te îndrepţi, mai întâi îţi scuturi masca de praf, o ungi cu liant şi ţi-o aplici. Pentru celelalte măşti este o faţă. Obişnuită, normală. De-a lor. Pentru cei care văd dincolo, este un prim strat, de îndepărtat cu blândeţe şi multă apă stelară. Pe rănile rămase poţi pune particule minuscule de eter moale, aromate cu zahăr caramelizat.

          Cred că mi-ai plăcut de prima dată. Aura ta ocupa mult mai mult loc invizibil decât m-aş fi aşteptat. Dacă ar fi cazul – dacă sfaturile date ar fi şi ascultate, deşi n-au fost cerute – ţi-aş spune. O, câte ţi-aş spune! Dar le ştii deja. Poate le-ai zis şi tu altora. Spre oglindă însă le-ai rostit? Te-ai privit în ochi şi ai avut tăria să le primeşti?

          Nici eu. Aşa că tac. Doar în gând, dacă asculţi atent spre mine, doar în gând ţi le şoptesc:

          Aici şi acum, eşti perfect.

          Nu e nevoie să te preschimbi

                   în ce nu eşti.

          Stai pe loc, relaxat, şi doar fii.

          De nimeni egalat.

          Aşa că nici tu după un altul 
                          nu te modela.

          În curând, dacă măsori în timp urieşesc, stelele se vor stinge, dar tu vei fi strălucit singular, îţi vei fi oferit parfumul tău lumii, iar ea va fi zis: a fost unic, a fost el, nicicând repetabil, a fost.

 

Exerciţiu cronometrat – 10 minute.

Scris pe 25 ianuarie 2012, seara, iar a doua zi dimineata am vazut un link cu subiect similar pe Facebook la o secventa din filmul Angel-a din 2005: http://www.youtube.com/watch?v=HRrFvapV4ms&feature=share.

Sincronicitate?

Intens, acum

          În eternă rotire, prin univers,

traversăm

          Poieni cu stele, lucinde în abis

          Negrul fundal nu e lipsa luminii, ci doar

                   Absenţa unui ochi atotvăzător.

          Un atom pe-un atom, într-o mare de galactic praf

          Călătoresc, vis firav,

pe un glob animat

          Clipă mi-e viaţa sau,

nu, mai puţin,

          Când o stea iar s-a stins, eu nicicând

nu am fost.

          Răsucind, răsucind, toate-n cosmos se ţes

          Planete şi sori împletesc

fir sclipind prin eter

          Calm rămân chiar în vortex de simt, delicat,

          Cum în boabe de praf

trupul alb mi-e răpus.

         

          Galaxii, nebuloase, toate una devin

                   La distanţă uriaşă de orice înţeles

          În materia neagră vidul este-un acord

                   Muzical, ce va fi intonat, fără glas

          Când ubicua minte va şti

că mereu a creat.

ianuarie 2012 

Cel care dă sens

          S-a trezit şi imediat a avut sentimentul că a uitat ceva important.

Soarele dimineţii îmbrăca în claritate dormitorul decorat în culori calde, bejuri cu accente portocalii. Se întinse, somnoros încă, şi clipi din ochii albaştri cu care putea discerne esenţele subtile care-l înconjurau.

          Ca de fiecare dată, luă caietul cu coperţi moi de piele neagră şi-şi notă sau, mai bine zis, încercă să-şi noteze visul. Extinse braţul stâng şi începu să mângâie cu degetele firele strălucitoare ale matricii holografice multi-dimensionale pe care toţi o numeau realitate, dar nu-i fu de folos. Frustrat, notă data – 20 septembrie 2700 – şi incapacitatea de a-şi aminti.

Îşi făcu exerciţiile de dimineaţă care-l ajutau să-şi păstreze trupul zvelt şi muşchii frumos conturaţi. În baia orbitor de albă se lăsă în voia apei care curgea din duş precum picături multicolore de ploaie. Se îmbrăcă apoi în blugi şi tricou; vroia să se simtă liber.

Bucătăria era ultima oprire înainte de birou. Având în vedere că lucra de acasă – mai bine zis că putea lucra oriunde în hologramă – nu avea de ce să se grăbească. Făcu câteva mişcări lente cu mâna stângă căutând o reţetă simplă printre informaţiile care-i erau accesibile în eter. Închise ochii şi se conectă cu un nodul info-energetic ce-i permitea să materializeze ce dorea, iar pe masa argintie apăru o salată exotică şi un pahar subţire cu suc de fructul pasiunii.

I se păru că matricea surâde îngăduitoare.

- Ei bine, da, sunt într-o dispoziţie asiatică azi, zise cu voce tare şi mâncă apoi cu poftă. Doar nu era să lase matricea să-I strice cheful de cu dimineaţă.

În drum spre birou îşi trecu mâna peste cap, încercând să-şi aranjeze părul blond-cenuşiu. Se opri aproape blocat când nu întâlni pletele pe care ştia (îşi închipuise?) că le are. Matricea îl privea liniştită, fără a se îngrijora. Nu avea cum să-şi amintească ce se întâmpla noaptea, deci nu va trebui să se descotorosească şi de el.

Alex se aşeză pe scaunul lui comod din biroul cu fereastră mare prin care vedea cerul şi parcul înverzit din faţa blocului şi se conectă firesc la niveluri mai subtile cu firele cuantice pe care avea misiunea să le organizeze.

Era o altă zi frumoasă în iluzia holografică a anului 5089.

Exerciţiu la atelierul de creativitate cu Mario Barangea.

20 ianuarie 2012

 

 

Definiţie

          Pepene roşu, feliat, la răscrucea dintre crud şi mai copt

          Strugure alb, cu pieliţa întinsă, stând să pleznească

          O carte cu ritm, personaje savuroase şi un final neaşteptat

          Atingerea umed-caldă a buzelor într-un sărut

          Prăjitura cu lămâie şi prune şi piersici, cu blatul pufos şi aromat, însiropată

          Textul meu mustind de plăcerea cu care încerc să redau înţelesul cuvântului

ZEMOS

         

         

23 septembrie 2011

Atelier de scriere creativa cu Mario Barangea

Ultimele patru ore din viaţa mea

          Tic-tac-tic-tac. Tic. Aşa sună timpul care mi-a mai rămas. Dacă aş avea o clepsidră, chiar l-aş vedea - fire de nisip strecurate – cum este tras de propria lui greutate şi se izbeşte de fundul vasului de sticlă.

          Celula e rece. Privesc la pereţii gri neîntrerupţi de vreo fereastră. E zi sau noapte; nu ştiu. Când m-au aruncat aici mi-au luat tot, inclusiv micuţa cutie violetă pentru translaţia tempo-spaţială. Doar cronometrul interior îmi spune că mai e puţin.

          Ştiu că m-au condamnat la închisoare pe viaţă, dar nu şi pe ce planetă sau în ce univers mă vor trimite. Încă mai am speranţe că Zane mă va găsi la timp.

          Uşa se deschide brusc şi nu-mi pot stăpâni o tresărire. Chipul fioros al temnicerului meu – i-am zis Acvila din cauza nasului rotunjit în jos – nu mă îndeamnă să sper la veşti bune.

          - Mai ai câteva ore până la îndeplinirea sentinţei, îmi zice. Vrei ceva? Mâncare, vreo carte?

Dau din cap că nu şi iese. Nu mi-a oferit vreun serviciu religios, deci în universul ăsta s-ar putea ca ateii să fie la conducere.

Aş fi vrut să-mi dea un aparat să-i înregistrez ultimele gânduri sau chiar datele culese în acest mediu ostil în care fusesem arestat doar pentru că eram dublura unui criminal în serie pe care nu-l găseau. Înainte de translaţie, Zane îmi spusese că are o presimţire, dar aveam ordinele noastre şi nu puteam refuza o misiunea doar pe baza unui sentiment.

Chiar şi o hârtie şi un creion mi-ar fi plăcut. I-aş fi scris lui Zane că-mi pare rău că va trebui să-şi găsească un nou partener, tocmai acum când lucram atât de bine împreună.

Oftez, dar chiar atunci simt micul impuls bio-electric din antebraţul stâng unde aveam cipul de identificare. Zane era aici.

Exerciţiu la atelierul de scriere creativă cu Mario Barangea.

13 ianuarie 2012

Printre stele, uşor, sunt topit

În jur totul era întunecat la început.

Ştiu sigur că am adormit în patul meu moale, la căldură. Atunci de ce simt tăria pământului sub spate şi umezeala insinuându-mi-se prin oase? Prin pleoapele mijite văd fire subţiri înălţându-se către cerul stropit cu stele. Mda, un lan de grâu, mă gândesc în timp ce mă ridic, scuturându-mi hainele de humă şi paie. Nici pijamaua mea albastră nu mai exista... dar n-am timp să zăbovesc nici asupra acestui mister. Imboldul care mă trezise mi se zbătea în piept ca o creatură cu voinţă proprie.

Mă îndemna să merg, să alerg spre o ţintă nedesluşită şi n-am putut rezista disperării care mi-o imprimase în corp, aşa că am pornit rapid printre spicele de grâu ce foşneau ameninţător. Întunericul nu mă ajuta nici el; de câteva ori m-am împiedicat, dar nu mă puteam împotrivi acelui ceva care cerea să continui. Oricum, mintea nu-mi mai funcţiona la parametrii normali, cum ar fi zis Zor-Amid, dar eram singur şi n-aveam cu cine să-mi verific stările.

Sunetul lugubru - un dangăt de clopot urias venit de niciunde – m-a lovit în piept, forţându-mă să mă opresc. Vuietul mă clătina precum un fir de trestie yama la trecerea păsărilor uriaşe afern. Lumina care apăruse şi ea îmi răpise o mare parte din acuitatea vizuală. Eram aproape orbo-surd, dacă aşa ceva exista. Privind în sus, cerul nu se mai vedea din cauza sursei luminoase puternice, un reflector alimentat cu energie tahionică, probabil.

În faţa mea ochii îmi sunt atraşi de o mişcare. Îşi făcuse apariţia – teleportare, mă gândesc – un bărbat în vârstă, cu păr alb şi un costum-mantie iluminat cu reprezentări ale stelelor. Pe piept, o imagine antropomorfizată a soarelui, iar pe umeri alte chipuri înconjurate de raze stilizate. Înconjurat de o aură în mii de culori, aducea cu unul din zeii pe care locuitorii altei planete îi venerau acum câteva secole.

          Toată panorama are ceva misterios, iar înălţimea bătrânului îl face impunător, de neatins. Mă strădui să mă menţin în picioare în ciuda straniilor senzaţii pe care le percep cu tot corpul, cărora li se adaugă un alt strat de informaţii auditive pe care mai întâi nu le pot descifra.

          Auzul îmi revine treptat la normal, iar zgomotul clopotului trece în fundal. Vobele pe care le aud încep să mi se strecoare prin celule şi să-mi modifice structura corporală. Logica mi-ar fi fost de ajutor acum, dar nici încrengăturile neuronale n-au fost cruţate de asaltul sonic. Mă las în voia celor ce se întâmplă.

          În faţă văd cum peisajul se descompune în bucăţi din ce în ce mai mici care apoi dispar, locul fiindu-le luat de cerul cu stele care şi ele se fac nevăzute, de parcă erau lumânări în care suflase entitatea distrugătoare din faţa mea. Plutesc în spaţiul negru şi simt cum şi corpul meu este deşirat precum un ghem, în fire subţiri, apoi în grăunţe mici de praf ce sunt împrăştiate în multivers de suflarea uriaşului înveşmântat în stele.

          Rămas conştiinţă pură suspendată în neant, fără suport material, percep plecarea bătrânului ca pe o lipsă. Împrejur, doar întuneric plin de nefiinţă. Aş vrea să strig după ajutor căci nu-mi convine noua mea stare...

          Mici ţiuituri mă fac să mă zbat şi să mă trezesc în patul în care adormisem. Maşinăriile la care eram cuplat sunt aduse repede la tăcere de Zor-Amid, co-pilotul meu, care îmi pune o mână liniştitoare pe umăr.

          - Nici în vis nu ai scăpat de obiceiul tău de a analiza totul, îmi zise Zor-Amid cu vocea lui blândă. Programul te scoate din simulare dacă înregistrează activitate mentală sporită. Credeam că vrei să ai o experienţă autentică...

         

          - Da, da, l-am întrerupt eu. Ai dreptate, lup bătrân ce eşti. Asta e, simularea infra-neuronală e bună, eu sunt cel defect.

          Am surâs şi mi-am dezlipit electrozi de pe cap, apoi am conectat cablul de extragere a datelor în micuţa fantă din spatele urechii drepte. Vroiam să descarc visul ca să-l analizez mai târziu. Cine ştie, poate mai ieşea e un alt roman de succes.

          - „Distrugătorul luminos”, zic eu apoi. Ce zici, merge ca titlu? îl întreb pe prietenul meu.

          Zor-Amid surâde şi el, iar ochii verzi îi sclipesc. Ştiu că-i place să mă audă descriindu-i viziunile pe care le imaginez ca bază pentru scrierile mele.

          - Zic să-mi povesteşti întâi simularea şi apoi mă decid. Hai la masă că mor de foame. N-am mâncat nimic cât tu te-ai distrat, îmi spune cu reproşul contrazis de tonul îngăduitor.

          Mă ridic şi mergem în sala de mese unde discutăm pe larg despre viziunea indusă prin computer. Nava noastră e pe pilot automat până la destinaţie şi, oricum, te saturi să tot priveşti acelaşi peisaj în timpul călătoriei super-luminice.

          În jur totul e inundat de strălucire.

 Un fel de rescriere/continuare a unui text scris de Mario Barangea 
(fantasmagoria 17: o experienta mistica).

Ianuarie 2012

În mişcare

          Nu cred că mai am mult timp la dispoziţie. Va trebui să ies şi să-l înfrunt pe cel care mi-a scăpat. Sunt ascuns printre bagaje în ultimul compartiment al trenului spre Lausanne. Pistolul l-am pierdut când m-am luptat cu ultimul atacator care m-a surprins ridicându-se brusc de pe scaunul în care mă aştepta liniştit şi împingându-mă cu un mic revolver către zona cu bagaje. Acum el zace undeva departe, pe lângă şine, cu gâtul rupt, aşteptând să fie găsit, iar eu îmi oblojesc rănile.

        Încreţesc din nas – gest reflex – când simt mirosul de sânge şi sudoare pe care-l eman. Inima încă îmi bate prea repede şi pierd căldură. Am fost şi-n situaţii mai grele în timpul altor misiuni şi m-am descurcat, aşa că trec la treabă.

          Desfac câteva bagaje până dau de o trusă de prim-ajutor. Dumnezeu e darnic cu fii rătăcitori, îmi zic, şi-mi încropesc un bandaj pentru rana făcută de cuţitul primului asasin care mă atacase tocmai după ce luasem o cină savuroasă în vagonul restaurant. Cel puţin n-avea să mi se facă foame prea curând, mă gândesc, încercând să ignor durerea tăioasă din antebraţul drept.

          Zgomotul sacadat, hipnotic al trenului aproape că mă adoarme şi mă ridic ca să nu fiu prins într-o poziţie vulnerabilă de cine ştie ce alt posibil atacator. Mă uit prin fereastra uşii din spate şi peisajul fantomatic se schimbă rapid. Copacii sunt umbre întunecate profilate pe cerul plumburiu de noiembrie rece.

          Îmi şterg faţa transpirată cu un şerveţel umed din trusă. Pulsul îmi revenise la normal. Întors la bagajul deschis, rechiziţionez un tricou şi un pulover negre şi mă aranjez cât pot de bine. Trebuie să par un pasager oarecare, poate puţin şifonat, dacă vreau să revin în compartimentul următor fără să atrag prea multe priviri. Iau şi o carte rătăcită printre haine, căreia îi pun ca semn unul din cuţitele mai mici pe care îl aveam prins la gleznă.

          Pun mâna pe clanţa rece, o apăs şi declicul uşii aproape că mă face să tresar. Odată cu aerul cald şi stătut sunt izbit şi de zgomotele din vagonul luminos în care păşesc cu încrederea dată de mulţi ani de practică.

Exerciţiu pentru grupul de scriere creativă

15 ianuarie 2012

Trec, transparent.

„Naşterea e poarta prin care intrăm în lumile stăpânite de moarte.”

Anonim

         Păşea cu grijă pe stradă, sub soarele dimineţii. De la o vreme încoace i se părea că suprafeţele pe care călca erau mai fluide. Într-una din nopţi visase chiar că piciorul i se afundase în podea, ca într-o gelatină mai vâscoasă. Reuşise să meargă, dar cu greu.

          Se uită la umbra care îl urma cuminte. Pe când era copil îşi întrebase tatăl unde merge umba lui noaptea. Primise o explicaţie total nesatisfăcătoare despre soare, timp şi înălţimi. În sufletul lui ştia că umbra e un ceva mişcător. Nu un alt eu, pe atunci nu avusese noţiunile filosofice de acum, ci un alt-ceva, o altă entitate, vie sau nu, dar destul de independentă.

          Încercase să comunice cu ea, dar umbra rămăsese unidimensională şi mută. Ziua îi amintea că viaţa are dată de expirare şi asta de când fusese destul de mare să înţeleagă cu ce se ocupa tatăl lui. Noaptea, umbra fugea în realitatea ei, iar el se scufunda în somnul cu vise colorate în tonuri de gri.

          Simţi cum pasul i se afundă în asfalt şi îngheţă. Privi în jur şi aproape că fugi spre micul parc unde se aruncă pe-o bancă rece. Cu mâini tremurânde scoase micul jurnal în care începuse să-şi noteze lichefierea universului său. Îşi ridică picioarele pe bancă şi încropi o poziţie turcească. Sau, mai bine zis, indienească, nu? De la asceţii care meditau pe marginea Gangelui la impermanenţa lumii şi la trecerea spre un tărâm al lipsei de suferinţă.

          Notă data şi ora aproximativă a noii întâmplări. Cea de dinainte era datată acum o săptămână. Inspiră adânc şi dădu încet aerul afară. Citise undeva că aşa puteai opri un atac de panică incipient.

         

          Câteva raze de soare poposiră asupra sa şi se lăsă încălzit. Puse carnetul în buzunarul de la piept şi-şi trecu palmele peste chipul pe care şi-l simţea crispat. Respiră din nou, închise ochii şi încercă să mediteze.

          Cu fiecare inspiraţie se relaxa tot mai mult. Lăsă umerii să cadă şi ceafa să se destindă. Şi mintea i se liniştea precum o apă fără unde. O rază slabă îl lumină pe interior şi se văzu siluetă aproape imaterială păşind pe o suprafaţă semi-transparentă. Sub el, răsturnată, era altă figură care-i copia paşii, mergând cu capul în jos.

          Lumina din interiorul să creştea ca intensitatea, iar viziunea pură i se revela tot mai clar. Auzi ca prin vis o voce care-i şoptea, iar cuvintele se înşirau în mintea lui ca pe un fir subţire tors din cristal.

Drumul fiecăruia prin viaţă este reflectat într-un univers siamez cu josul în sus prin care umblă moartea proprie. Fiecare pas prin lumea reală lasă urmă în cealaltă, rece şi întunecată. Dacă pământul ar fi mai transparent, ca în viziunea de acum, fiecare ar vedea cum dedesubt, în ritmul nostru, moartea-umbră trece ca un alt-ceva de neînchipuit, calm şi precis. Un pas noi, un pas ea, mers inversat, cu capul în jos. Lumea noastră şi cea siameză sunt despărţite şi totuşi împreunate de membrana cea străvezie pe care se păşeşete, simultan pe ambele părţi.

Cu un icnet scurt, ieşi din meditaţie şi îşi dădu seama că-i e frig. Soarele intrase în nori. Se ridică şi porni spre serviciu. Nu se făcea să întârzie, se bazau pe el să-l aranjeze corespunzător pe răposatul Mitică Gherasim. Tatăl lui, şeful firmei de antreprenori de pompe funebre, avea să-l certe iar că se ocupa cu prostiile alea, cum le spunea el cercetărilor lui despre umbre şi impermanenţă.

Sub tălpile lui, moartea îi copia ritmul, mereu egală cu ea însăşi. Nu se grăbea nicăieri. În lumea răsturnată, timpul era evanescent, iar ea singura certitudine.

           Decembrie 2011

Străluminare

Soare, străpunge c-o rază cristalul ochilor mei 
Să pot să zăresc, ca prin vis, cele ce ne înconjoară.
De galben-agat ţi-s razele, calde şi moi
Egal deşi te reverşi, toţi am rămas diferiţi.

Ţi-aud lumina prea-clară venind tumultuos din abis
Aproape îmi pari. Mă atingi şi prin tine exist
Eşti caldă percepţie ce curge din timp către noi.
Când vei osteni să mai arzi, umbre albe vom fi.

O rugă de-o fi să înalţ spre albastrul din jur
Spre Zeul-demon ce în mituri te întrupează
Furnicile ce pământul împânzesc tu vei cruţa?
N-am vorbe să-ţi cer să rămâi fierbinte stea.

4 decembrie 2012

Izvod

De pe-al vieţii deşirat mosor, agale
Fir subţire de mătase am luat
Ţes într-una flori şi stele şi neant
Geme-arunc în praful drumurilor goale.

Lung mi-e drumul, capătul nu îl mai ştiu
Am crezut că pot citi în cărţi destinul
Drept pe umbră calc şi-mi irosesc preaplinul
Cerul meu devine tot mai sidefiu.

Pe nisipuri urme las. Pe pietre, sânge.
Cred că aerul pe culmi e prea subţire.
Pe război adaug tremurate fire.
Să mai ţes sau timpul mă va frânge?

5 ianuarie 2012

Identitate

Rămâi. Un loc ţi-am pregătit la mine-n piept

Iar inima-mi te va hrăni şi te va încălzi.

          Precum o floare

O să te deschizi sau poate nu

Oricum, al tău e locul. Bine ai venit.

În interior e bine şi e moale. Vei vedea,

          lumina din celule soare îţi va fi

Sângele râu pe care vei pluti

          Prin vene şi artere-mi vei cunoaşte

Plinătatea.

Îţi voi cânta şi tu ai să percepi

          Cum corzile vocale vor vibra,

şi-apoi plămânii.

Muşchii se vor mişca de voi dansa.

          În ritm cu mine vei păşi, doar suntem una.

Te rog rămâi. Promit că voi mânca

          doar flori şi frunze proaspete şi moi

Şi-apoi voi bea din dulcea rouă de pe ramuri de copac

În razele de lună-am să mă scald,

          În soare-apoi.

Treptat, în mine ai să te topeşti

          precum zăpada

Ce o atinge Zeul-Soare cu ale sale degete fierbinţi.

Un râu vei deveni, de-argint topit

Şi-n interiorul meu un peisaj feeric

vei picta.

Ca un cristal de gheaţă eşti când mă atingi.

Doar te-am privit şi am ştiut că o sa-nvingi.

4 ianuarie 2012

Identity

Stay. Your place is here, in my chest.

My heart will keep you warm, and fed.

You can blossom, like a flower

                   Or just be still.

You’re welcome just the same.

It’s nice and soft, inside me. You will see;

the light of my cells will be your sun

My blood will be the rivers

          And by arteries and veins

You’ll know my every corner.

I’ll sing to you and you’ll perceive

The vocal chords vibrating,

          And the lungs.

My muscles will be moving if I dance

You’ll move with me as we are

surely one.

Just stay. I promise I will eat

          Fresh flower and green leaves

And I wil drink

          The sweet dew from the branches

of new trees.

I’ll bathe in moonlight and absorb the sun.

In time, you’ll melt inside me

          Like the snow

That’s touched by fiery light from Sun-the-God.

You’ll be a tiny river of pure silver

          And paint inside me a translucent world.

 

4 ianuarie 2012

Anul nou

Încremenire. Brazi şi mesteceni profilaţi pe cerul albastru-alburiu. Filtrat, soarele apare şi dispare, după voia vântului aliat cu norii din înălţimi.

          Culorile sunt mai clare la munte, iar aerul proaspăt cu miros înţepător de ozon te mângâie cu degete reci.

          Îmi place liniştea, lipsa vuietului constant al oraşului. Timpul curge, parcă, mai lin. Mă mai las în voia acelui “ar trebui să fac ceva” care mă atacă pe interiorul cutiei craniene, dar apoi îmi amintesc că sunt la munte. În vacanţă. Cu încă şi mai mult timp liber. Pentru scris. Pentru făcut nimic. Pentru admirat peisajul tapetat cu zăpadă, soare şi crengi verzi de brad.

          Am decis: totul poate aştepta. Calmul şi liniştea de aici merită savurate. Le-aş face cremă şi m-aş da cu ea pe tot corpul. Le-aş transforma în licoare magică de pus în cafeaua de zi cu zi. Le-aş împacheta să le iau cu mine în Bucureştiul zgomotos şi grăbit. Le-aş silabisi cu copiii de la şcoală: LI-NIŞ-TE. CALM.    

          Vi le urez şi vouă pentru noul an: la mult calm şi un 2012 liniştit!

Izvorul Mureşului, 4 ianuarie 2012