„Naşterea e poarta prin
care intrăm în lumile stăpânite de moarte.”
Anonim
Păşea cu grijă pe stradă, sub soarele
dimineţii. De la o vreme încoace i se părea că suprafeţele pe care călca erau
mai fluide. Într-una din nopţi visase chiar că piciorul i se afundase în podea,
ca într-o gelatină mai vâscoasă. Reuşise să meargă, dar cu greu.
Se uită la umbra care îl urma cuminte.
Pe când era copil îşi întrebase tatăl unde merge umba lui noaptea. Primise o
explicaţie total nesatisfăcătoare despre soare, timp şi înălţimi. În sufletul
lui ştia că umbra e un ceva mişcător. Nu un alt eu, pe atunci nu avusese
noţiunile filosofice de acum, ci un alt-ceva, o altă entitate, vie sau nu, dar
destul de independentă.
Încercase să comunice cu ea, dar umbra
rămăsese unidimensională şi mută. Ziua îi amintea că viaţa are dată de expirare
şi asta de când fusese destul de mare să înţeleagă cu ce se ocupa tatăl lui.
Noaptea, umbra fugea în realitatea ei, iar el se scufunda în somnul cu vise colorate
în tonuri de gri.
Simţi cum pasul i se afundă în asfalt
şi îngheţă. Privi în jur şi aproape că fugi spre micul parc unde se aruncă pe-o
bancă rece. Cu mâini tremurânde scoase micul jurnal în care începuse să-şi
noteze lichefierea universului său. Îşi ridică picioarele pe bancă şi încropi o
poziţie turcească. Sau, mai bine zis, indienească, nu? De la asceţii care
meditau pe marginea Gangelui la impermanenţa lumii şi la trecerea spre un tărâm
al lipsei de suferinţă.
Notă data şi ora aproximativă a noii
întâmplări. Cea de dinainte era datată acum o săptămână. Inspiră adânc şi dădu
încet aerul afară. Citise undeva că aşa puteai opri un atac de panică
incipient.
Câteva raze de soare poposiră asupra
sa şi se lăsă încălzit. Puse carnetul în buzunarul de la piept şi-şi trecu
palmele peste chipul pe care şi-l simţea crispat. Respiră din nou, închise
ochii şi încercă să mediteze.
Cu fiecare inspiraţie se relaxa tot
mai mult. Lăsă umerii să cadă şi ceafa să se destindă. Şi mintea i se liniştea
precum o apă fără unde. O rază slabă îl lumină pe interior şi se văzu siluetă
aproape imaterială păşind pe o suprafaţă semi-transparentă. Sub el, răsturnată,
era altă figură care-i copia paşii, mergând cu capul în jos.
Lumina din interiorul să creştea ca intensitatea,
iar viziunea pură i se revela tot mai clar. Auzi ca prin vis o voce care-i
şoptea, iar cuvintele se înşirau în mintea lui ca pe un fir subţire tors din
cristal.
Drumul fiecăruia prin viaţă este reflectat într-un univers siamez cu josul
în sus prin care umblă moartea proprie. Fiecare pas prin lumea reală lasă urmă
în cealaltă, rece şi întunecată. Dacă pământul ar fi mai transparent, ca în
viziunea de acum, fiecare ar vedea cum dedesubt, în ritmul nostru,
moartea-umbră trece ca un alt-ceva de neînchipuit, calm şi precis. Un pas noi,
un pas ea, mers inversat, cu capul în jos. Lumea noastră şi cea siameză sunt
despărţite şi totuşi împreunate de membrana cea străvezie pe care se păşeşete,
simultan pe ambele părţi.
Cu un icnet scurt, ieşi din meditaţie şi îşi dădu seama că-i e frig.
Soarele intrase în nori. Se ridică şi porni spre serviciu. Nu se făcea să
întârzie, se bazau pe el să-l aranjeze corespunzător pe răposatul Mitică
Gherasim. Tatăl lui, şeful firmei de antreprenori de pompe funebre, avea să-l
certe iar că se ocupa cu prostiile alea, cum le spunea el cercetărilor lui
despre umbre şi impermanenţă.
Sub tălpile lui, moartea îi copia ritmul, mereu egală cu ea însăşi. Nu se
grăbea nicăieri. În lumea răsturnată, timpul era evanescent, iar ea singura
certitudine.
Decembrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu