Zile trec. Misteriosul fluid ce le animă rămâne invizibil, deşi rece. Până şi lumina împrumută sclipiri de pur diamant, cu margini tăioase. Neştiut, printre noi se strecoară, c-un viclean surâs, cel ce transformă cunoaşterea în simplă informaţie.
Căldura gândirii umane devine exponat în muzeu; locul i-e luat de claritatea aseptică a maşinilor-zei. Culorile la tub dispar, în digital totul este transpus şi, firesc, oamenii îşi schimbă celulele în pixeli. Au pierdut conexiunea cu cerul albastru şi iarba ce acum doar în boxe foşneşte.
Până când? Se revoltă doar inima-centru care nu-şi are loc în acvariul de plastic ce lume-l numesc. Fremătând, tahionice unde pornesc uragane spre lună şi soare, spulberând echilibrul de cupru şi vis. Realitatea devine natură, virtualul dispare de parcă n-a fost.
Sub un soare de aur, flori şi oameni se deschid şi respiră oxigen şi parfum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu