Ating, dar în gând, umbra lăsată de mâna ta pe hârtie

Înserarea a cuprins deja, pe neauzite, spaţiul pe care îl pot vedea prin fereastra încăperii în care ne aflăm. Încerc să-mi fac ordine în gânduri, de fapt să le împing cu grijă în interior, spre centru, într-un loc în care să nu mă deranjeze atât de mult acum, când trebuie să creez.

Ceilalţi par toţi concentraţi. Mâinile li se strâng în jurul uneltelor de scris; unele pixuri par gâtuite, atât de puternic sunt apucate de cei care le mişcă. Tendoanele de pe dosul mâinilor le ies în relief -  a studia anatomia în timp real n-a fost nicicând mai uşor.

Clipesc de câteva ori ca să-mi animez inspiraţia şi privesc spre chipurile fetelor cu părul lung. Feţele lor expresive sunt încadrate de şuviţe mătăsoase care, uneori, le ating foile pătate de cuvinte. Mă bucur că am aflat, cu fiecare text pe care l-au citit pe rând, cu voci mai tremurate sau mai sigure, că frumuseţea le luminează şi pe interior.

Simt cum căldura din camera mică sporeşte parcă, adaugându-i-se cea creată de noi. Poate chiar şi infima energie cinetică adusă de alunecarea creioanelor pe hârtie îşi face efectul, îmi spun, căutând să mă uit doar la caietul meu.

Arunc totuşi priviri scurte şi, cred eu, neobservate de subiectul gândurilor mele. Râd apoi văzând că aproape toţi fac la fel, încercând să se conecteze vizual cu tema dată: a scrie despre mâinile celui din faţa ta.

Pun creionul pe hârtie şi îl las să fie ghidat de fiinţa uşor hipnotizată care sunt atunci când scriu.

Pix alergând pe hârtie sau uşor alunecând, alături de alţii ca el, căutând cuvinte în interior. Cine ştie la ce se gândeşte cel despre care scriu acum? Sau, oare, nu se gândeşte deloc, la fel ca şi mine, lăsând creionul să-i mute mâna, scrijelind pe foaia supusă câte un cuvânt, lăsând apoi spaţiul gol dintre ele să le definească înţelesul.

Mi-e greu să-l cunosc aşa, de la depărtare, doar privindu-i palmele care mângâie caietul, fără a şti ce anume îl face să scrie, să devină, poate, una cu creionul, să lase imaginile să se scurgă din minte uşor, în jos, pe braţ, să alunece delicat prin degete şi să prindă fiinţă.

Poate că mâna lui e deprinsă cu conturul verde al mărului rupt de pe creanga unui copac din grădina bunicilor. Sau oare îi place mai mult atingerea cenuşie a betonului din oraşul care ne devorează constant?

Oricine ai fi, orice ţi-ar plăcea, când scriu despre tine, tot pe mine mă exprim.

Las creionul să-mi cadă pe hârtie, ascultând zgomotul sec al impactului. Oftând, îl mişc de câteva ori înainte şi înapoi, făcându-i rotunjimea să alunece pe foaia acoperită de urme de grafit.

„De ce”, mă întreb, „când încep să scriu despre alţii ajung, inevitabil, tot despre mine să scriu? Lumea dimprejur îşi pierde contururile şi totul se reduce ca un făcut doar la mine.”

Poate e defect creionul, încerc să mă mint. Îmi dau ca temă găsirea unui instrument de scris mai obiectiv decât cel pe care îl apăs acum pe foaia pe care tot mie mi-am făcut-o altar.

Septembrie 2011