Flux

         Pe cer, norii albi ca nişte oi fără forme bine definite, trec. Mă uit spre ei. Sunt frumoşi, zic eu. Nu-i adevărat, sunt urâţi, zic eu.

Da, aşa e, avem dreptate şi steaua care ne luminează pe interior palpită puţin.

Aş vrea să-l sun pe doctorul Simion, zic eu. Nu mă simt bine. Poate e luna de vină, răspund eu. E în creştere şi stările de ne-eu sunt mai dese atunci.

Mă liniştesc şi surâd. Am dreptate, mă gândesc. Sigur că am, răspund.

E noapte, dă-mi voie să ies. Da, răspund eu, e timpul tău, şi tac. Îi dau voie lui Alin să fie.

Îl simt cum îşi ia trusa şi pleacă din apartamentul gri. Pe masă a lăsat cartea mea de identitate: Răzvan Popovici.

A doua zi îmi beau cafeaua şi citesc ştirile pe laptop. Îmi sare în ochi cea cu titlul mare, scris cu roşu: “Ucigaşul nopţii omoară din nou. A patra victimă cu gâtul tăiat”. Urmează relatarea îngrozitoarei crime. Mă cutremur şi iau ceaşca cu dreapta. Citesc în continuare. Singurul lucru pe care-l ştia cu certitudine poliţia e că asasinul e stângaci.

Şi foarte priceput, mă gândesc eu. N-a lăsat nici o altă urmă. În ritmul ăsta nu-l vor prinde niciodată. În interior simt o umbră de satisfacţie pe care n-o înţeleg.

Îmi iau servieta şi plec spre firma unde lucrez ca contabil.

În baie, după uşă, trusa cu cuţite aştepta venirea altei nopţi.