Moartea te poleieşte cu argint

          Lumina albă a lunii ricoşă în lama ascuţită a pumnalului său cu plăsele de argint. David Argent îl puse înapoi în teaca cu ţinte metalice prinsă la şold, aproape de catarama de aliaj pe care era ştanţată silueta unui animal.

          Păşi cu grijă printre copacii înalţi lipsiţi de frunze. Pietrele de pe cărare, de un alb mat în lumina solară, păreau acum bucăţi îngheţate de argint strălucitor.

          Urletul care se auzi dintr-o dată venind parcă din faţă îi străpunse controlul adamantin. În piept, inima îi tresărea acum nebună, pusă în mişcare de argintul viu care-i otrăvea sângele. Ştia că adrenalina îi era şi duşman şi aliat, acum, în miezul nopţii alb-argintii, în mijlocul pădurii prin care alergau, animaţi de forţe magice, fiinţele pe care le vâna.

          Mâna stângă încă tremurândă i se încleştă pe arma de ultimă generaţie pe care o demonta obsesiv în fiecare zi, curăţând-o cu grijă. Observă cu o umbră de detaşare verigheta de argint care prinse şi ea o rază subţire de lumină, amintindu-i pentru a suta oară de soţia ce fusese smulsă de lângă el.

          Era o noapte perfectă pentru vânătoarea de vârcolaci pe care doar un glonţ umplut cu un amestec de mercur şi argint îi putea opri pe vecie.

Un alt exerciţiu - cu mult argint - dat de Mario Barangea
la cursul de scriere creativă,

septembrie 2011