Încremenire

        Era linişte şi răcoare, iar dimineaţa cu lumina ei de opal cvasi-transparent îl îndemnă să se aşeze la masă şi să scrie.

        Lângă geam, cu privirea putea cuprinde verdele copacilor. Le auzea foşnetul frunzelor ca prin vis.

          - Sigur nu m-am trezit încă, îşi zise. Hai că-mi beau întâi cafeaua şi scriu după aia, îşi promise şi aproape că se crezu.

         Şuierul espressorului şi mirosul pătrunzător şi atât de familiar al cafelei de dimineaţă îi aminteau de ceva.

- Oare şi ziua de ieri tot aşa a început? se întrebă, uşor înfricoşat. Ieri am scris ceva la romanul meu sau am amânat aşa cum probabil, voi face şi azi?

Şi, deodată, claritatea de gheaţă a revelaţiei îl răni până la os: fiecare zi e copia celei dinainte.

Trânti cana cu cafea pe masă, zmuci brusc caietul şi aproape că găuri prima pagină scriind:

„Capitolul 1”.

 

Septembrie 2011