Nepreţuita otravă

N-am cuvinte să cânt rana crudă ce-mi roade din suflet, nici culori un potret realist să-ţi compun. Oxigen şi amar azi inspir şi mi-e rece. Ochii mari, sclipitori, să ţi-i uit nu ştiu cum.

Tresăltând, fire mii ne unesc peste spaţiu, uneltind să ne-apropie, deşi n-are rost. Cred că iar o să-mi torn peste inimă leacuri, să rezolv ecuaţia în care n-ai fost.

N-am cuvinte şi nici nu le caut; nici nu vreau să-mi devii pur absint şi topaz. Gânduri trec, iar în locul ce-l lasă, umbra ta mă atinge pe-obraz.

N-ai să ştii. Tot argintul din lume l-aş topi şi ţi-aş face veşmânt. Îmi adun ce din suflet rămâne şi te uit sau încerc să mă mint.

E de dorit să pierd decât să nu am pe deplin

Iubirea nu mi-a fost nectar, ci limpede venin.

Clarobscur

M-atinge fina urzeală a umbrei mâinilor tale şi-alung iluzia c-odată m-ai fi iubit pe deplin. Sunt bine dacă m-ascund de tăişul durerii domoale. Cu totul m-afund în piesa pe care-o susţin. 

Parfumul atingerii tale subtile pe pielea mea rece s-a stins şi mi-e greu să-l visez cu un suflet curat. De tine pe nimeni nu-ntreb, dar când ziua se trece, în fiece umbră discern chipul tău îngheţat. 

Nu plâng când presiunea memoriei tactile în trup îmi răsare. Pe şirul vieţii cobor ca un bob de mărgea fără sens. Din minte te scot doar odată cu mintea şi-mi pare că fără de tine nu-i rost şi nu am înţeles.

Sunt umbra din visul în care, atins chiar de mâna ta fină, doream să devin un fantastic izvod de lumină.

Scris pe 17 septembrie 2011, 

revazut pe 7 februarie 2012