Moartea te poleieşte cu argint

          Lumina albă a lunii ricoşă în lama ascuţită a pumnalului său cu plăsele de argint. David Argent îl puse înapoi în teaca cu ţinte metalice prinsă la şold, aproape de catarama de aliaj pe care era ştanţată silueta unui animal.

          Păşi cu grijă printre copacii înalţi lipsiţi de frunze. Pietrele de pe cărare, de un alb mat în lumina solară, păreau acum bucăţi îngheţate de argint strălucitor.

          Urletul care se auzi dintr-o dată venind parcă din faţă îi străpunse controlul adamantin. În piept, inima îi tresărea acum nebună, pusă în mişcare de argintul viu care-i otrăvea sângele. Ştia că adrenalina îi era şi duşman şi aliat, acum, în miezul nopţii alb-argintii, în mijlocul pădurii prin care alergau, animaţi de forţe magice, fiinţele pe care le vâna.

          Mâna stângă încă tremurândă i se încleştă pe arma de ultimă generaţie pe care o demonta obsesiv în fiecare zi, curăţând-o cu grijă. Observă cu o umbră de detaşare verigheta de argint care prinse şi ea o rază subţire de lumină, amintindu-i pentru a suta oară de soţia ce fusese smulsă de lângă el.

          Era o noapte perfectă pentru vânătoarea de vârcolaci pe care doar un glonţ umplut cu un amestec de mercur şi argint îi putea opri pe vecie.

Un alt exerciţiu - cu mult argint - dat de Mario Barangea
la cursul de scriere creativă,

septembrie 2011

….IN….

           Era o zi perfectă.

          Clinchetul clopoţeilor suna lin în apropiere. Iarba strivită sub pasu-i rapid lăsa o aromă fină care se subţia în aerul rece din pădure.

          Mergea destul de grăbit spre căsuţa din marginea poienii unde îl aştepta atingerea moale a iubitei lui, Erin, cea cu plete aurii şi trup longilin. Privi în sus, spre cerul aproape senin, de un albastru intens, ca ochii ei.

          Mai avea doar câteva minute până îi va oferi inelul de argint ales special cu ea în minte.

          O zi perfectă ce se va încheia divin.

Un exerciţiu dat de Mario Barangea

la cursul de scriere creativă,

septembrie 2011.

Încremenire

        Era linişte şi răcoare, iar dimineaţa cu lumina ei de opal cvasi-transparent îl îndemnă să se aşeze la masă şi să scrie.

        Lângă geam, cu privirea putea cuprinde verdele copacilor. Le auzea foşnetul frunzelor ca prin vis.

          - Sigur nu m-am trezit încă, îşi zise. Hai că-mi beau întâi cafeaua şi scriu după aia, îşi promise şi aproape că se crezu.

         Şuierul espressorului şi mirosul pătrunzător şi atât de familiar al cafelei de dimineaţă îi aminteau de ceva.

- Oare şi ziua de ieri tot aşa a început? se întrebă, uşor înfricoşat. Ieri am scris ceva la romanul meu sau am amânat aşa cum probabil, voi face şi azi?

Şi, deodată, claritatea de gheaţă a revelaţiei îl răni până la os: fiecare zi e copia celei dinainte.

Trânti cana cu cafea pe masă, zmuci brusc caietul şi aproape că găuri prima pagină scriind:

„Capitolul 1”.

 

Septembrie 2011

Victoria

          Dezastru. Asta lăsase în urma ei. Pe scaunul mic şi incomod din bucătăria friguroasă, Victor îşi contempla cioburile vieţii. La rece, totul i se părea acum un scenariu de telenovelă. Descoperirea, certurile şi împăcările şi, apoi, ca o lovitură în plex, plecarea ei.

          Curentul care intra prin geamul crăpat i se infiltra încet prin piele. Nici cafeaua fierbinte din cana care păstra încă urmele buzelor ei nu reuşea să-l încălzească.

          Privirea îi căzu asupra petelor de ruj de pe recipientul pe care-l strângea cu ambele palme. Îşi potrivi buzele deasupra lor şi aproape că simţi moliciunea gurii ei. Clipi repede de câteva ori să alunge lacrimile pe care şi le refuzase până acum.

          În jur, bucătăria păstra urmele vieţii lor. Sărbătoriseră săptămâna trecută apariţia cărţii lui cu poezii de dragoste, iar paharele de vin rămăseseră marcate cu roşu. Se cutremură şi dădu iar vina pe răceala din mica încăpere. Închircindu-se şi mai mult pe scaun, îşi termină cafeaua amară. Nici zahăr nu mai avea. O s-o roage pe Victoria… dar nu, nu avea cum s-o facă. Plecase doar. Preţ de o clipă se gândi să o sune, s-o implore să se întoarcă la el. Frica de răspunsul ei îi străpunse măruntaiele ca o gheară.

          Privi prin fereastra stropită cu praf. Luminile care se aprindeau în blocurile de peste stradă se filtrau anevoie prin geam. Se ridică, păşind peste fotografiile pe care le va arde, cândva, şi îşi imagină că talpa lui striveşte gâtul fin al fiarei fără suflet.

          În piept, inima continua să bată în ritmul cunoscut: Victoria, Victoria… Victoria.

Remix după “Victoraş, puiule” de Alex Oproiu

 www.alexoproiu.com

1 decembrie 2011

Doar pentru o vreme

          Intră în casă, îşi scoase pantofii de sport cândva albi şi lăsă bastonul vechi lângă uşă. Oftă.
 

 Întunericul serii îl făcu să aprindă luminile în garsoniera sa mică din Berceni. Dădu drumul radioului vechi pe care îl avea moştenire de familie, păstrat în bună stare de generaţii. Muzica clasică invadă camera albă în timp ce se aşeza la masă.

Deşi nu mai avea speranţe, lustrui totuşi oglinda veche, de nefolosit acum. Işi imagină că-şi vede chipul ridat de ani, ochelarii rotunzi, părul şi barba albe şi lungi. Surâse nostalgic. Se opri din curăţat când oglinda nu străluci deloc.

Dădu o raită şi prin colţul din dreapta unde îşi amenajase un mic birou. Prin fereastra din faţa lui putea vedea bulevardul pe care maşinile se scurgeau în ritm monoton. Praful se aşternuse iar pe colecţia de Rebus-uri vechi. Ei, Rebus doar pentru cine n-avea ochi să vadă. Sub coperţi erau ascunse tratate de alchimie, culegeri de vrăji şi altele asemenea. Doar el ştia să descifreze scrisul străin ajutându-se de lupa cu mâner de argint.

Merse în bucătărie şi alese un borcănaş din colecţia de mirodenii care-i ocupa un perete întreg. Avea nevoie de o poţiune restauratoare – salvie şi ghimbir – şi poate puţin rom din sertarul ascuns, unde îşi ţinea şi bagheta veche pe care n-o putea folosi în România. Exilul nu-i pria deloc.

Până şi numele şi-l schimbase. Nimeni nu îl înţelesese când se prezentase Merlin, aşa că devenise Marin.

Marin Popescu.

  

Nov.2011

Paralel

         Strâng cuvintele-n pumn şi le arunc pe hârtie. Trec apoi pe deasupra lor cu stilus-ul ca să se aranjeze aşa cum vreau eu; mişcarea fluidă îmi face plăcere de fiecare dată. Nu recitesc ce-am scris; ştiu că intenţia mi-a fost ascultată şi fraza a ieşit dulce, melodioasă... perfectă.

Reiau procesul de câteva ori, concentrându-mă asupra ideilor rând pe rând. La sfârşitul zilei am romanul terminat: cel de-al douăzecişipatrulea volum al lungii şi zbuciumatei vieţi a exploratorului stelar Zane Preston.

Las jos stilus-ul cuantic şi închid foaia de plexi-hârtie animată de un micro-computer. Meseria de scriitor în serie nu-i deloc uşoară, mi-am spus, încastrându-mi în tâmplă cipul cu programul de odihnă.

- Noapte, am rostit apoi cu voce tare, iar Jesse, computerul navei, lăsă întunericul să ia locul apusului artificial cu miros de lămâie.

  Septembrie 2011

Ating, dar în gând, umbra lăsată de mâna ta pe hârtie

Înserarea a cuprins deja, pe neauzite, spaţiul pe care îl pot vedea prin fereastra încăperii în care ne aflăm. Încerc să-mi fac ordine în gânduri, de fapt să le împing cu grijă în interior, spre centru, într-un loc în care să nu mă deranjeze atât de mult acum, când trebuie să creez.

Ceilalţi par toţi concentraţi. Mâinile li se strâng în jurul uneltelor de scris; unele pixuri par gâtuite, atât de puternic sunt apucate de cei care le mişcă. Tendoanele de pe dosul mâinilor le ies în relief -  a studia anatomia în timp real n-a fost nicicând mai uşor.

Clipesc de câteva ori ca să-mi animez inspiraţia şi privesc spre chipurile fetelor cu părul lung. Feţele lor expresive sunt încadrate de şuviţe mătăsoase care, uneori, le ating foile pătate de cuvinte. Mă bucur că am aflat, cu fiecare text pe care l-au citit pe rând, cu voci mai tremurate sau mai sigure, că frumuseţea le luminează şi pe interior.

Simt cum căldura din camera mică sporeşte parcă, adaugându-i-se cea creată de noi. Poate chiar şi infima energie cinetică adusă de alunecarea creioanelor pe hârtie îşi face efectul, îmi spun, căutând să mă uit doar la caietul meu.

Arunc totuşi priviri scurte şi, cred eu, neobservate de subiectul gândurilor mele. Râd apoi văzând că aproape toţi fac la fel, încercând să se conecteze vizual cu tema dată: a scrie despre mâinile celui din faţa ta.

Pun creionul pe hârtie şi îl las să fie ghidat de fiinţa uşor hipnotizată care sunt atunci când scriu.

Pix alergând pe hârtie sau uşor alunecând, alături de alţii ca el, căutând cuvinte în interior. Cine ştie la ce se gândeşte cel despre care scriu acum? Sau, oare, nu se gândeşte deloc, la fel ca şi mine, lăsând creionul să-i mute mâna, scrijelind pe foaia supusă câte un cuvânt, lăsând apoi spaţiul gol dintre ele să le definească înţelesul.

Mi-e greu să-l cunosc aşa, de la depărtare, doar privindu-i palmele care mângâie caietul, fără a şti ce anume îl face să scrie, să devină, poate, una cu creionul, să lase imaginile să se scurgă din minte uşor, în jos, pe braţ, să alunece delicat prin degete şi să prindă fiinţă.

Poate că mâna lui e deprinsă cu conturul verde al mărului rupt de pe creanga unui copac din grădina bunicilor. Sau oare îi place mai mult atingerea cenuşie a betonului din oraşul care ne devorează constant?

Oricine ai fi, orice ţi-ar plăcea, când scriu despre tine, tot pe mine mă exprim.

Las creionul să-mi cadă pe hârtie, ascultând zgomotul sec al impactului. Oftând, îl mişc de câteva ori înainte şi înapoi, făcându-i rotunjimea să alunece pe foaia acoperită de urme de grafit.

„De ce”, mă întreb, „când încep să scriu despre alţii ajung, inevitabil, tot despre mine să scriu? Lumea dimprejur îşi pierde contururile şi totul se reduce ca un făcut doar la mine.”

Poate e defect creionul, încerc să mă mint. Îmi dau ca temă găsirea unui instrument de scris mai obiectiv decât cel pe care îl apăs acum pe foaia pe care tot mie mi-am făcut-o altar.

Septembrie 2011