Rost

Inima ta - clădire veche în care
        doar cu armură-ndrăznesc a intra
Mi-ai smuls scutul și l-ai transformat în pământ.
Rănile mele aruncă pete sângerii peste
         omoplații tăi de zinc. Îmi amintesc
de ce am venit, de ce nu pot sta
              departe, deși mă renegi cu ochiul
tău infam.
Eram omul care nu vroia să zboare, eram
         doar carapacea uscată pe care o fărâmițai
                zilnic cu privirea
Eram fără de rost fără tine.
Răscolitor, amintirea umărului tău mă
        străpunge iar
N-are rost să rămân, n-are sens să nu
            plec.
In inima ta rămân miniatură, în sufletul meu
   te păstrez
                 infinită durere cu gheare-cristal.

Inspirată de Gellu Naum, Cele două coloane

 10 mai 2016