Inima ta - clădire veche în care
doar cu armură-ndrăznesc a intra
Mi-ai smuls scutul și l-ai transformat în pământ.
Rănile mele aruncă pete sângerii peste
omoplații tăi de zinc. Îmi amintesc
de ce am venit, de ce nu pot sta
departe, deși mă renegi cu ochiul
tău infam.
Eram omul care nu vroia să zboare, eram
doar carapacea uscată pe care o fărâmițai
zilnic cu privirea
Eram fără de rost fără tine.
Răscolitor, amintirea umărului tău mă
străpunge iar
N-are rost să rămân, n-are sens să nu
plec.
In inima ta rămân miniatură, în sufletul meu
te păstrez
infinită durere cu gheare-cristal.
Inspirată de Gellu Naum, Cele două coloane
10 mai 2016