Cuvintele pe care le
împleteşti – agale, în ritm de vals lent – îmi schimbă configuraţia minţii
fragile. Pe tapiseria ce apare poţi întrezări sori, stele... nenumărate sfere
de lumină cosmică rostogolindu-se prin neant.
Dacă continui să ţeşi, văd
şi firele subţiri care leagă totul de tot, sclipitoare antene, vii conexiuni ce
permit transmiterea informaţiei-materie între lumi paralele.
Îmi închipuisem că eşti un om
obişnuit. Zâmbetul ţi-era uşor ironic, cu parfum înţepător de fin sarcasm.
Păreai prins în lumea ta, una a poveştilor cu final ce te înfioară, unde
prinţii sau prinţesele îşi dau viaţa pentru a-i salva pe cei dragi. Carapacea
mică în care existai, tresărind mirat la orice gest de tandreţe spontană, se
arăta privirii ca o armură impenetrabilă şi rece.
Dar după ce am închis ochii,
te-am privit prin pleoape şi am desluşit, cu mirare, lumile pe care le creezi
prin cuvinte. Castele, dragoni şi pitici, nave spaţiale şi exoschelete – gustul
plin al unui basm atent conturat din penel.
Te-am privit, deci, şi ţi-am
zis:
Cântă-mi,
povestitorule, viaţa ce umblă fluidă
Cerul cu stele de
sticlă şi nori parfumaţi
Iarba violet-a
planetei ce nu are nume
Vina de-a te fi
văzut în oglinda din lemn.
Nu mi-ai răspuns imediat,
căci pesemne erai puţin ameţit după crearea unei noi lumi. Dar eu ştiu că
dorinţa mea te-a atins pe coaja sufletului şi că a lăsat o mică urmă pe care
vei vrea să o ştergi în curând, îndeplinind ce ţi-am cerut.
Exerciţiu
cronometrat – 10 minute.
26
ianuarie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu