-
Argumentele astea le-am mai auzit, să ştii, îi zise piticul cel încruntat. Nu
m-au impresionat atunci, nu mă fac să tremur de emoţie nici acum.
Faţa
ridată i se încreţi într-un fel de surâs. Tremur,
ha, ha! Ce spiritual sunt! îşi zise. Dacă
m-ar auzi Alba cum, cred că mi-ar spune că-s tare hâtru.
Frigul se năpustea constant
prin gura peşterii. Îşi frecă rapid palmele să-şi ţină sângele în mişcare şi tropăi
şi din picioare, făcând zgomote înfundate pe podeaua rece.
Posomorându-se mai mult, privi
în jos spre prinţul care nu mai spunea nimic. Respiraţia care-i ridica pieptul
vădea că e viu, altminteri nu mişca. Lângă el, răsturnat, pocalul argintiu
sclipea în bătaia razelor albe de lună. Ca un cântec monoton, lacrimile se
scurgeau din ce în ce mai greu pe faţa cu trăsături expresive a tânărului. Gerul
le închega încet, nemilos şi nici corpul prinţului nu mai era atât de cald.
Piticul socoti cu glas tare:
- Mai ai ceva timp până să
îngheţi de tot. Poţiunea începe să-şi facă efectul de la extremităţi spre
centru. Inima îţi va deveni rece ultima.
Prinţul clipi şi lacrimile care
i se prelinseră pe faţa palidă, aproape străvezie, lăsară urme umede.
Aplecându-se cu greu, piticul i le şterse cu mâna; contrastul dintre pielea lui
întunecată şi aspră ca lemnul copacilor şi cea deschisă la culoare şi fină a
celui căzut îl făcu să se încrunte iar.
- Dalb-ca-neaua ţi-ar fi rămas
numele dacă ai fi reuşit s-o salvezi pe Alba, îi spuse. Eşti frumos, aproape
că-mi pare rău că vei pieri, dar ea e a noastră. Nici vrăjile mamei vitrege
n-au atins-o, atât de bine o păzim.
Starea prinţului se înrăutăţea
în acest răstimp. Nu se mai mişca, iar mâinile îi deveniseră transparente.
Piticul îşi făcu de lucru cu
desaga lui din piele de culoarea pământului. Scoase o sticlă pe care o destupă
cu un pocnet sec şi luă o duşcă bună din rachiul tare ce-i încălzi gâtul şi
apoi i se răspândi din stomac în tot corpul.
Eh, se gândi el, sigur
că toţi îmi zic încruntatul, dar am dreptul să mă strâmb cât am poftă de vreme
ce eu mă aleg cu cele mai urâte trebuşoare.
Mai luă o gură de lichid şi
oftă zgomotos. Prinţul îşi răsuci ochii albaştri către el, privindu-l cu
tristeţe. Piticul îl întrebă:
- Cum e? Ţi-e frig, nu? Mereu
m-am întrebat... ei, nu mereu, dar aşa merge vorba... cum o fi să mori
îngheţat. De fapt, de când cu cei de dinaintea ta... Cum, te miri? Ţi-am zis că
m-au mai rugat şi alţii să le cruţ viaţa. Ce, tu crezi că mi-e uşor să omor
oameni nevinovaţi, ca tine? Nu, tinere, nu, e greu, foarte greu, dar cineva trebuie
s-o facă, şi aparent, acel cineva sunt eu.
Duse sticla la gură şi lăsă
arsura cunoscută să-l ameţească niţel.
- Da, beau cam mult. De când am
început, mă întrebi? După primul prinţ pe care l-am făcut să dispară, de
atunci.
Privi spre bărbatul care
devenea rece şi translucid. Mirosul proaspăt al zăpezii de la gura peşterii
făcea ca tot ce se întâmpla să pară mai pur decât avea dreptul să fie.
- Ştiu că nu te interesează
toate astea, dar n-am cu cine vorbi. Alba nu va afla niciodată; oricum, ea ne
crede nişte fiinţe mici şi blânde. Cât despre ceilalţi şase fraţi ai mei, toţi se
feresc până şi să aducă vorba de peştera asta, cu atât mai puţin despre ce se
întâmplă în ea.
Se opri brusc din vorbă.
Prinţul era acum în întregime din gheaţă, mai puţin hainele pe care le va arde.
Mohorâtul luă târnăcopul şi îl ridică desupra lui Dalb-ca-neaua, pregătindu-se
să-l facă fărâme. Oftă pentru ultima oară şi zise:
- Adio! Ai fost un interlocutor
atent. Gândeşte-te că e şi o parte bună în toată treaba asta: cel puţin nu vei
ajunge niciodată bătrân.
Exerciţiu la cursul de scriere creativă.
De compus un text cu trei cuvinte
decupate de Mario din Dilema Veche:
argument, stare, bătrân
(textul să se încheie chiar cu ultimul).
28 ianuarie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu