Pelerin. Moartea sensului

Trece rar câte-o umbră pe vechiul nisip

Vântul pur desenează miraje pe dune

În amurg, pelerin sau fantasm fără chip

Mă prefac că mă-ndrept spre o ţintă anume.

Fire mii, strălucind între aer şi cer

Le respir, sacadat şi aştept să mă-ndrume

N-am reper decât vastul pământ auster

M-am pierdut de prieteni şi nu mai am nume.

Din cleştar şi absint visuri am construit

Sens vieţii mi-am dat şi apoi un renume

Anii zeci au trecut, însă nu am trăit.

Lumea largă o ştiu, însă nu sunt din lume.

Am sperat să găsesc pentru tot un răspuns

Claritate şi har către voi să pot spune

În pustiu, rătăcind, nicăieri n-am ajuns

Prin tenebre păşesc, căutând o minune.

Oare mâna divină scris-a sensul pe dune?

Din nebunul ascet doar ecoul rămâne.

5 februarie 2012

Ineluctabilitate

Sunt fiul părinţilor mei.

       în trup port ura şi dragostea lor

pentru oameni şi zei.

Spre un scop efemer şi străin mă târăsc.

Ineluctabil şi rece mă strigă. 

             Răspund.

Singur c-am fost m-am minţit înzecit

Sânge şi vis împărţim negreşit.

Sub pământ au ajuns. Sau în foc. Morţi

  aş zice că sunt, dar greşesc.

Carnea lor e eternă. Prin mine

                                     va dăinui.

Oriunde mă duc, şoaptele lor mă animă. 

Singur c-am fost m-am minţit înzecit

Sânge şi vis împărţim negreşit.

Aparent, în lumina lividă a zilei

                   mă văd şi mă ştiu.

În adânc, toţi străbunii se mişcă şi vor.

Prin celule îmi curge tainic venin.

Din mine pe mine nu pot să mă smulg.

Singur c-am fost m-am minţit înzecit

Sânge şi vis împărţim negreşit.

Apă nu este în lume destulă

          să spăl

Cruda esenţă ce dublul îmi ţese pe os

Oglinzi nu mai am, 

               amintiri n-aş mai vrea

Pe-un alb pergament o istorie nouă să scriu.

Singur c-am fost m-am minţit înzecit

Sânge şi vis împărţim negreşit.

5 februarie 2012

Apus sângeriu

Muşcă din fericire

      cu dinţi mari, sălbatici.

Îşi strecoară mâna

      până la cot

În viscerele ei.

"Da, mult te-am căutat;

      elusivă mereu, doar cu coada ochiului

te zăream, uneori.

Niciodată n-am crezut

        că te voi găsi

privind în oglindă."

 

Totul e roşu în jur.

   Cald curge sângele; sărat,

încă pe buze îl gustă.

Cu un deget înmuiat în roşu-carmin, 

                scrie: 

"Te-aş devora, fericire, până la os."

Ultima suflare i-e extaz şi venin.

5 februarie 2012

Căpcăunul vesel. O poveste

În pădurea plină de mistere trăia odată un căpcăun pe care-l chema Zmeus.

În fiecare zi colinda printre copacii de argint şi culegea frunze şi flori pe care le stivuia în pivniţă. Dacă ar fi ştiut ce preţioase erau, s-ar fi dus în târgul de la marginea pădurii, le-ar fi vândut şi ar fi devenit bogat.

Însă el culegea şi stivuia florile respective pentru a pregăti casa zânei lui. Cu tot sufletul, el căuta ziua toată prin păduri şi munţi. Ştia că într-una din zile „Ea” va apărea şi atunci, „harşt”, va întinde mâna, o va apuca de cosiţe şi o va duce în casa plină de flori.

Pe lângă frunze şi flori, căpcăunul mai aduna şi pietricele colorate. Pregătea pentru zâna lui o cameră ca în poveşti, plină cu licurici şi păsărele cântătoare. Lumina care trecea prin pietricelele strălucitoare crea în camera poveştilor – pentru că aşa o numea el – o atmosferă ireală şi misterioasă. În acelaşi timp, îl încărca cu bucurie şi veselie. Zâna lui va adora această cameră, era sigur.

Plin de entuziasm, Zmeus se hotărî să pornească în căutarea cosiţelor. Se vede treaba că îi venise cheful de „harşt” şi era peste puterile lui să se mai abţină. În plus, nu se cuvenea ca un căpcăun în toată firea, aşa cum era el, să îşi lase „budoarul” nefolosit prea multă vreme. Ar fi ruginit cu frunze cu tot în ritmul ăsta...

Zis şi făcut! Pădurea întreagă îl aştepta plină de comorile ascunse ale zânelor.

Când să părăsească camera secretă a dorinţelor sale nestăpânite rămase însă surprins să găsească în prag un răvaş. Îl deschise precipitat şi citi conţinutul mesajului: „Te aşteptăm la scăpătat de soare la marginea pădurii să te desfătăm cu atingerea cosiţelor noastre. Nu-ţi fie teamă! Harşşşt....!” Scrisoarea era semnată „căpcăuniţele emancipate”.

Tiptil-tiptil, căpcăunul nostru făcu un pas în spate şi puse repede încuietoarea de siguranţă la intrarea în camera de poveşti. Timid, uşor tremurând, un gând i se înfipse în minte: „Cu căpcăuniţele din ziua de azi nu-i de şagă!”

Poveste cu patru autori, încheiată magistral de Diana

(Miruna, Costin, Natalia, Diana)

Grupul de scriere creativă, 

18 decembrie 2011

Pericolul pândeşte perfid

          Calm, foarte calm, îmi aprind o ţigară. Ce altceva era să fac? Degeaba avusesem o busolă de ultimă generaţie dacă n-am ştiut s-o folosesc. Pun pariu că ăştia micii nu s-au pierdut prin pădure ca prostu’ de tata, adică eu.

          Trag fumul în piept, sprijinit de un copac înalt şi mă liniştesc treptat. Soarele e deasupra, se strecoară verde printre frunze. Fumez şi ascult zgomotele pădurii, dominate de ciripitul unor păsări invizibile. Mai lipseşte susurul unui izvor şi m-aş crede la ora de meditaţie unde m-a târât nevastă-mea. Nu ştiu cât de scufundat am fost în unde diafane de eter sublimat, dar tot m-am ales cu ceva. Buzele de un roşu carmin ale instructoarei mi-au colorat ceva vise de atunci.

          Cu un gest scurt, arunc ţigara pe jos şi o calc. Sunt ecologist, normal, nu vreau să dau foc la bunătate de pădure. O iau la pas, cu mintea căutând agasată o poveste veridică. Doar n-aveam de gând să recunosc că m-am pierdut ca fraierul şi nici nu ştiu să mă orientez după muşchii crescuţi pe copaci sau alte asemenea.

          Oricum, eram în natură, la aer curat, făceam şi mişcare: era ce-mi recomanda mereu doctorul nostru cel obez din scaunul lui de piele. Aici eu am greşit. M-am făcut arhitect şi pe criza asta nu mai dă nimeni doi bani pe tine. Doctor să mă fi făcut poate aş fi mulţumit-o pe nevastă-mea.

          Sub paşi mi se frâng crengi uscate. Îmi place prin pădure: singur, nu te bate nimeni la cap: taca-taca. Mă rog, aproape nimeni în afară de reprezentarea mentală a neveste-mii de care nu pot scăpa cu nici un chip.

          Mă împiedic de-o piatră şi avântul mă aruncă spre un copac cu coaja căruia fac cunoştinţă. Zguduitura mă aduce în prezent.

          Ce naiba, tot n-am semnal? Când verific, observ vreo două linii anemice. Ah, ura, sunt salvat sau aproape salvat. Am altă dilemă acum: cui să-i cer ajutor?

          Oftez şi, resemnat, o sun pe Adela, soţia mea fidelă şi pricepută care-mi zice să stau unde sunt că mă găseşte ea prin GPSul telefonului, orice ar fi el. Draga de ea, mereu mă scoate din belea şi eu sunt nerecunoscător. O să-i cumpăr ceva frumos; am văzut un mixer roz la Carrefour.

          Mă aşez lângă copacul de care m-am izbit şi scot încă o ţigară. Fumez şi aştept.

          Data viitoare ieşim la mall.

Exerciţiu cronometrat 17 min şi 30 de sec.

De creat un text cu cuvintele:

„muşchi, zguduitură, a cere, a domina, busolă, veridic, roşu carmin”.

3 februarie 2012

         

Matei, clocotind

           - Scumpa mea, ca să rezum totul la esenţă, azi plec. Te părăsesc.

          Mă bărbieream în faţa oglinzii şi-mi repetam micul discurs. Trecuseră câteva zile de la ultima ceartă cu Sabina şi eram nerăbdător să o revăd. Nerăbdător şi furios. Cum adică, să-mi zică ea că aventura cu Gigi, asociatul meu, nu însemnase nimic?

          Aparatul de ras îmi scapă din mână. Apuc marginile reci ale chiuvetei şi respir adânc. Din oglindă se încruntă la mine un chip aspru, cu riduri pe frunte şi între sprâncenele negre. Ochii gri-albăstrui sclipesc animaţi de sentimente nu prea frumoase. Mă îndrept şi-mi studiez părul şaten închis în care descopăr alte şi alte fire albe.

- Din cauza scârbei de Sabina mi-au apărut, bineînţeles, zic cu vocea rezonându-mi de faianţa alb-argintie.

Termin bărbieritul şi las arsura loţiunii parfumate să mă readucă în prezent, la chestiuni mai urgente. Cămaşa albă şi costumul bleumarin, servieta şi pantofii maro şi sunt gata pentru o nouă zi. La birou mă aşteaptă o altă şedinţă de rafinat strategia firmei noastre de avocatură. Şi Gigi, dragul meu prieten.

În maşină, pornesc radioul şi ascult un cântec de dragoste care mă amăgeşte cu promisiuni despre fericire (semi) eternă şi dragoste curată. Schimb repede postul şi dau peste o reclamă la Valentine’s Day. De nervi aproape că nu pun frână la timp şi opresc maşina scrâşnind în faţa unei frumoase roşcate care încremenise pe trecere. Încerc să-i zâmbesc şi las jos geamul ca să scot capul pe fereastră şi să mă scuz, dar ea merge mai departe, nu înainte de a-mi arunca o privire ucigătoare.

O zi bună de dimineaţă se cunoaşte, mă gândesc şi dau să repornesc motorul. Acalmia ce mi se instalase în minte e sfâşiată brusc de claxonul celui din spate.

 

Exerciţiu de creat un personaj folosind cuvintele

„a studia, nerăbdător, cântec, trecere, acalmie, esenţă, strategie”.

2 februarie 2012

Nefiinţă, zadarnic

Calc peste stele.

Visând, îmi închipui că zbor.

Atenta lumină-mi aşterne în cale

Doar cioburi de soare şi dor.

Privesc spre zenit.

Şi umbra-mi dispare cu foşnet străin

Am vrut s-o acopăr cu alb-auriu

S-o spăl şi să scap de venin.

În mare plutesc.

Străpung străvezia materie pulsând

Las peştii să-şi facă sălaş efemer

Pe ochi, şi-i ating cu un gând.

Cu vântul sunt una.

Pe dune, şi urma-mi se duce, uşor.

În lume un semn aş lăsa, de cristal.

Pe buze gust dulce venin, apoi mor.

Cuvântul nespus s-a născut sângerând

Prin vene îmi curge mercur şi pământ.

1 februarie 2012