În mişcare

          Nu cred că mai am mult timp la dispoziţie. Va trebui să ies şi să-l înfrunt pe cel care mi-a scăpat. Sunt ascuns printre bagaje în ultimul compartiment al trenului spre Lausanne. Pistolul l-am pierdut când m-am luptat cu ultimul atacator care m-a surprins ridicându-se brusc de pe scaunul în care mă aştepta liniştit şi împingându-mă cu un mic revolver către zona cu bagaje. Acum el zace undeva departe, pe lângă şine, cu gâtul rupt, aşteptând să fie găsit, iar eu îmi oblojesc rănile.

        Încreţesc din nas – gest reflex – când simt mirosul de sânge şi sudoare pe care-l eman. Inima încă îmi bate prea repede şi pierd căldură. Am fost şi-n situaţii mai grele în timpul altor misiuni şi m-am descurcat, aşa că trec la treabă.

          Desfac câteva bagaje până dau de o trusă de prim-ajutor. Dumnezeu e darnic cu fii rătăcitori, îmi zic, şi-mi încropesc un bandaj pentru rana făcută de cuţitul primului asasin care mă atacase tocmai după ce luasem o cină savuroasă în vagonul restaurant. Cel puţin n-avea să mi se facă foame prea curând, mă gândesc, încercând să ignor durerea tăioasă din antebraţul drept.

          Zgomotul sacadat, hipnotic al trenului aproape că mă adoarme şi mă ridic ca să nu fiu prins într-o poziţie vulnerabilă de cine ştie ce alt posibil atacator. Mă uit prin fereastra uşii din spate şi peisajul fantomatic se schimbă rapid. Copacii sunt umbre întunecate profilate pe cerul plumburiu de noiembrie rece.

          Îmi şterg faţa transpirată cu un şerveţel umed din trusă. Pulsul îmi revenise la normal. Întors la bagajul deschis, rechiziţionez un tricou şi un pulover negre şi mă aranjez cât pot de bine. Trebuie să par un pasager oarecare, poate puţin şifonat, dacă vreau să revin în compartimentul următor fără să atrag prea multe priviri. Iau şi o carte rătăcită printre haine, căreia îi pun ca semn unul din cuţitele mai mici pe care îl aveam prins la gleznă.

          Pun mâna pe clanţa rece, o apăs şi declicul uşii aproape că mă face să tresar. Odată cu aerul cald şi stătut sunt izbit şi de zgomotele din vagonul luminos în care păşesc cu încrederea dată de mulţi ani de practică.

Exerciţiu pentru grupul de scriere creativă

15 ianuarie 2012

Trec, transparent.

„Naşterea e poarta prin care intrăm în lumile stăpânite de moarte.”

Anonim

         Păşea cu grijă pe stradă, sub soarele dimineţii. De la o vreme încoace i se părea că suprafeţele pe care călca erau mai fluide. Într-una din nopţi visase chiar că piciorul i se afundase în podea, ca într-o gelatină mai vâscoasă. Reuşise să meargă, dar cu greu.

          Se uită la umbra care îl urma cuminte. Pe când era copil îşi întrebase tatăl unde merge umba lui noaptea. Primise o explicaţie total nesatisfăcătoare despre soare, timp şi înălţimi. În sufletul lui ştia că umbra e un ceva mişcător. Nu un alt eu, pe atunci nu avusese noţiunile filosofice de acum, ci un alt-ceva, o altă entitate, vie sau nu, dar destul de independentă.

          Încercase să comunice cu ea, dar umbra rămăsese unidimensională şi mută. Ziua îi amintea că viaţa are dată de expirare şi asta de când fusese destul de mare să înţeleagă cu ce se ocupa tatăl lui. Noaptea, umbra fugea în realitatea ei, iar el se scufunda în somnul cu vise colorate în tonuri de gri.

          Simţi cum pasul i se afundă în asfalt şi îngheţă. Privi în jur şi aproape că fugi spre micul parc unde se aruncă pe-o bancă rece. Cu mâini tremurânde scoase micul jurnal în care începuse să-şi noteze lichefierea universului său. Îşi ridică picioarele pe bancă şi încropi o poziţie turcească. Sau, mai bine zis, indienească, nu? De la asceţii care meditau pe marginea Gangelui la impermanenţa lumii şi la trecerea spre un tărâm al lipsei de suferinţă.

          Notă data şi ora aproximativă a noii întâmplări. Cea de dinainte era datată acum o săptămână. Inspiră adânc şi dădu încet aerul afară. Citise undeva că aşa puteai opri un atac de panică incipient.

         

          Câteva raze de soare poposiră asupra sa şi se lăsă încălzit. Puse carnetul în buzunarul de la piept şi-şi trecu palmele peste chipul pe care şi-l simţea crispat. Respiră din nou, închise ochii şi încercă să mediteze.

          Cu fiecare inspiraţie se relaxa tot mai mult. Lăsă umerii să cadă şi ceafa să se destindă. Şi mintea i se liniştea precum o apă fără unde. O rază slabă îl lumină pe interior şi se văzu siluetă aproape imaterială păşind pe o suprafaţă semi-transparentă. Sub el, răsturnată, era altă figură care-i copia paşii, mergând cu capul în jos.

          Lumina din interiorul să creştea ca intensitatea, iar viziunea pură i se revela tot mai clar. Auzi ca prin vis o voce care-i şoptea, iar cuvintele se înşirau în mintea lui ca pe un fir subţire tors din cristal.

Drumul fiecăruia prin viaţă este reflectat într-un univers siamez cu josul în sus prin care umblă moartea proprie. Fiecare pas prin lumea reală lasă urmă în cealaltă, rece şi întunecată. Dacă pământul ar fi mai transparent, ca în viziunea de acum, fiecare ar vedea cum dedesubt, în ritmul nostru, moartea-umbră trece ca un alt-ceva de neînchipuit, calm şi precis. Un pas noi, un pas ea, mers inversat, cu capul în jos. Lumea noastră şi cea siameză sunt despărţite şi totuşi împreunate de membrana cea străvezie pe care se păşeşete, simultan pe ambele părţi.

Cu un icnet scurt, ieşi din meditaţie şi îşi dădu seama că-i e frig. Soarele intrase în nori. Se ridică şi porni spre serviciu. Nu se făcea să întârzie, se bazau pe el să-l aranjeze corespunzător pe răposatul Mitică Gherasim. Tatăl lui, şeful firmei de antreprenori de pompe funebre, avea să-l certe iar că se ocupa cu prostiile alea, cum le spunea el cercetărilor lui despre umbre şi impermanenţă.

Sub tălpile lui, moartea îi copia ritmul, mereu egală cu ea însăşi. Nu se grăbea nicăieri. În lumea răsturnată, timpul era evanescent, iar ea singura certitudine.

           Decembrie 2011

Străluminare

Soare, străpunge c-o rază cristalul ochilor mei 
Să pot să zăresc, ca prin vis, cele ce ne înconjoară.
De galben-agat ţi-s razele, calde şi moi
Egal deşi te reverşi, toţi am rămas diferiţi.

Ţi-aud lumina prea-clară venind tumultuos din abis
Aproape îmi pari. Mă atingi şi prin tine exist
Eşti caldă percepţie ce curge din timp către noi.
Când vei osteni să mai arzi, umbre albe vom fi.

O rugă de-o fi să înalţ spre albastrul din jur
Spre Zeul-demon ce în mituri te întrupează
Furnicile ce pământul împânzesc tu vei cruţa?
N-am vorbe să-ţi cer să rămâi fierbinte stea.

4 decembrie 2012

Izvod

De pe-al vieţii deşirat mosor, agale
Fir subţire de mătase am luat
Ţes într-una flori şi stele şi neant
Geme-arunc în praful drumurilor goale.

Lung mi-e drumul, capătul nu îl mai ştiu
Am crezut că pot citi în cărţi destinul
Drept pe umbră calc şi-mi irosesc preaplinul
Cerul meu devine tot mai sidefiu.

Pe nisipuri urme las. Pe pietre, sânge.
Cred că aerul pe culmi e prea subţire.
Pe război adaug tremurate fire.
Să mai ţes sau timpul mă va frânge?

5 ianuarie 2012

Identitate

Rămâi. Un loc ţi-am pregătit la mine-n piept

Iar inima-mi te va hrăni şi te va încălzi.

          Precum o floare

O să te deschizi sau poate nu

Oricum, al tău e locul. Bine ai venit.

În interior e bine şi e moale. Vei vedea,

          lumina din celule soare îţi va fi

Sângele râu pe care vei pluti

          Prin vene şi artere-mi vei cunoaşte

Plinătatea.

Îţi voi cânta şi tu ai să percepi

          Cum corzile vocale vor vibra,

şi-apoi plămânii.

Muşchii se vor mişca de voi dansa.

          În ritm cu mine vei păşi, doar suntem una.

Te rog rămâi. Promit că voi mânca

          doar flori şi frunze proaspete şi moi

Şi-apoi voi bea din dulcea rouă de pe ramuri de copac

În razele de lună-am să mă scald,

          În soare-apoi.

Treptat, în mine ai să te topeşti

          precum zăpada

Ce o atinge Zeul-Soare cu ale sale degete fierbinţi.

Un râu vei deveni, de-argint topit

Şi-n interiorul meu un peisaj feeric

vei picta.

Ca un cristal de gheaţă eşti când mă atingi.

Doar te-am privit şi am ştiut că o sa-nvingi.

4 ianuarie 2012

Identity

Stay. Your place is here, in my chest.

My heart will keep you warm, and fed.

You can blossom, like a flower

                   Or just be still.

You’re welcome just the same.

It’s nice and soft, inside me. You will see;

the light of my cells will be your sun

My blood will be the rivers

          And by arteries and veins

You’ll know my every corner.

I’ll sing to you and you’ll perceive

The vocal chords vibrating,

          And the lungs.

My muscles will be moving if I dance

You’ll move with me as we are

surely one.

Just stay. I promise I will eat

          Fresh flower and green leaves

And I wil drink

          The sweet dew from the branches

of new trees.

I’ll bathe in moonlight and absorb the sun.

In time, you’ll melt inside me

          Like the snow

That’s touched by fiery light from Sun-the-God.

You’ll be a tiny river of pure silver

          And paint inside me a translucent world.

 

4 ianuarie 2012

Anul nou

Încremenire. Brazi şi mesteceni profilaţi pe cerul albastru-alburiu. Filtrat, soarele apare şi dispare, după voia vântului aliat cu norii din înălţimi.

          Culorile sunt mai clare la munte, iar aerul proaspăt cu miros înţepător de ozon te mângâie cu degete reci.

          Îmi place liniştea, lipsa vuietului constant al oraşului. Timpul curge, parcă, mai lin. Mă mai las în voia acelui “ar trebui să fac ceva” care mă atacă pe interiorul cutiei craniene, dar apoi îmi amintesc că sunt la munte. În vacanţă. Cu încă şi mai mult timp liber. Pentru scris. Pentru făcut nimic. Pentru admirat peisajul tapetat cu zăpadă, soare şi crengi verzi de brad.

          Am decis: totul poate aştepta. Calmul şi liniştea de aici merită savurate. Le-aş face cremă şi m-aş da cu ea pe tot corpul. Le-aş transforma în licoare magică de pus în cafeaua de zi cu zi. Le-aş împacheta să le iau cu mine în Bucureştiul zgomotos şi grăbit. Le-aş silabisi cu copiii de la şcoală: LI-NIŞ-TE. CALM.    

          Vi le urez şi vouă pentru noul an: la mult calm şi un 2012 liniştit!

Izvorul Mureşului, 4 ianuarie 2012