Sărut. I

Îşi închipuise de multe, poate chiar de prea multe ori, cum ar fi s-o sărute. Dacă ar fi fost sincer cu el însuşi, visase la mai mult decât un sărut, dar totul trebuia să înceapă de undeva, iar acel moment era acum, în această primă atingere a buzelor, castă la început, cu mâinile lăsate pe lângă corp, amorţite de emoţie, cu sângele fremătând prin vene ca o sălbăticiunea urmărită de vânator, curent electric fin şi apoi mai intens pe măsură ce pielea umedă a buzelor lui se împreuna cu a ei, genunchii tremurând, faţa din ce în ce mai caldă şi mai roşie; da, simţea şi ştia, de parcă ar fi ieşit în afara corpului şi s-ar fi văzut pe sine înlănţuind-o pe ea cu braţele, pe ea cu ochii închişi, parcă îi auzea de la mare distanţă gemetele mici, aproape ascunse, care-i izvorau din pieptul moale, lipit de al lui; simţea umezeala caldă a buzelor ei, simţea totul, iar mintea, sufletul, inima traduceau toate semnalele într-un simplu: iubire, iubire, iubire.

Sărut. II

      - Poţi fi foarte drăguţ uneori, îi şopti ea.

      El îi dădu părul blond la o parte, descoperindu-i gâtul. Se aplecă spre ea, înlănţuindu-o cu braţele din spate şi-i răspunse:

      - Da, pot fi, spuse, atingându-i pielea cu buzele-i frumos conturate, uneori.

      Vocea-i ca de gheaţă i se strecură Carolinei în sânge, făcând-o să tremure. Damien surâse, descoperindu-şi dantura perfectă, ameninţător de perfectă, iar zâmbetu-i larg se făcu una cu pielea ei, apoi cu carnea şi sângele; roşu, mult roşu pătând rochia ei de dantelă albă, iar Carolina îşi aminti că nu, nu era prima dată când el o atingea, o sfâşia, o deschidea ca pe o carte ce i-a plăcut, o savura şi apoi o punea la loc pe raft, aproape întreagă, aproape neatinsă.

      Doar amprenta dinţilor lui Damien pe corpul ei, în locuri uşor de ascuns, i-ar putea aminti de cele întâmplate, dacă mintea i-ar fi aparţinut încă, dacă el nu i-ar fi răpit-o odată cu sângele, sorbitură cu sorbitură.

18.05.2012